De ce n-ai avut rabdare, mai, taticule? De ce n-ai asteptat inca putin, sa ma inveti toate cate mai erau de invatat? De ce n-ai mai stat cu noi o vreme, sa pot sa-ti spun tot ce mai aveam de spus? Sa afli ca, indiferent de probleme si necazuri, pentru mine esti la fel ca intotdeauna, harnic si bun, cald si sugubat… Sa-ti spun cat de mult te iubesc si cat de mult insemni pentru mine, cat de mult m-ai ajutat sa trec prin anii astia ai mei, sa afli daca albstrica ta a crescut si a ajuns OM.
De ce n-ai avut rabdarea pe care ai avut-o toata viata cu noi, ca sa imi arati cum folosesc pistolul de lipit pe care mi l-ai dat sau cum sa dau cu var in casa noua? De ce ai plecat fara sa-mi arati cum sa pot fara tine? Sau cum sa ii alin pe altii cand le e prea dor de tine?
De ce n-ai mai stat sa-mi arati cum sa fac sa fiu ca tine cand voi fi mare?
–
Duminica dupa-amiaza, 10 ianuarie, ma pregatesc sa plec de la spital cu gandul sa revin spre seara cu ce mai are nevoie (medicale, schimburi etc). Vrea sa doarma, asa ca rog infirmiera sa ma ajute sa il intorc pe o parte, pentru ca escarele il dor. Reusim, cu chiu, cu vai. Ma aplec peste el, il pup pe obraz si ii spun “ma intorc mai tarziu. Te iubesc, taticule”. Intredeschide ochii si-mi raspunde, lucid, ” si tata te iubeste”.
A fost ultimul moment lucid. A doua zi, la 6:20 am, pleca dintre noi.
Maine, 15 aprilie, ar fi implinit 77 de ani.
Te iubesc, taticule! Mi-e tare, tare dor de tine!
Posted in Gandurile mele