Mereu m-am intrebat de ce compasiunea se manifesta atat de diferit la aceeasi persoana. Adica, azi esti intr-un fel, maine iti schimbi atitudinea ca pe camasa? Mai exact.
A murit Regele. Nu intru in detalii si nici nu vreau sa starnesc alte discutii pe langa cele existente deja. A murit un om, da? Fie el si in varsta. Avea 96 de ani.
Dupa ce am anuntat stirea intr-un grup pe whatsapp, am primit replica: “hai sa nu facem o tragedie, avea 96 de ani”.
Pardon? Adica, cum?
Daca avea 96 de ani, ce? Trebuie sa ne bucuram ca a murit? Sa nu ne para rau?
La cateva zile dupa, s-a intamplat “crima de la metrou”. Acelasi grup, aceleasi persoane… atitudine diferita. “Vaaaaaaaaaaai, ce tragedie ca a murit fata aia!”. “Vai, nici nu ma pot uita la astfel de stiri!”.
Sa nu fiu inteleasa gresit, chiar e o tragedie ca a murit atat de stupid fata aia. Personal, daca as intalni-o pe cucoana care a impins-o, as jupui-o. Deci nu despre gravitatea faptei e vorba.
E vorba despre cum privim moartea, in functie de varsta decedatului. Daca are 96 de ani, duca-se pe pustii, poa’ sa moara, a trait destul. Daca are 25, plangem si ne aratam compasiunea fata de familia decedatului cat se poate de fatis.
Nu, chiar nu inteleg. De ce e ok sa fim reci si impasibili cand moare un batran? Cine decide cand ai trait destul si cand nu? Ca da, datori cu o moarte suntem toti. And still…
Sunt curioasa daca si cand le mor bunicii persoanelor amintite la fel de reci sunt.
Posted in Diverse